Lumina se aprinde în apartamentul familiei Deoancă la 6 dimineaţa. Aşa a fost dintotdeauna pentru că sunt multe de pregătit la prima oră într-o casă cu trei copii. Un singur lucru s-a schimbat în ultimele luni: Dan nu se mai trezeşte cu spaime legate de ziua care începe. Primul lui gând nu mai este legat de modul în care să câştige câţiva lei cu care, seara, să poată cumpăra strictul necesar în drum spre casă.
De câteva luni, Dan Deoancă, electrician calificat, are un loc de muncă pentru prima dată după cinci ani de căutări şi nesiguranţă. Autobuzul pus la dispoziţie de firmă îl aşteaptă la şapte şi jumătate. Tot autobuzul angajatorului duce spre şcoală şi copiii din zonă, care altfel ar merge kilometri întregi pe jos, indiferent de codurile anunţate de meteorologi. În Abrud, unde locuieşte Dan Deoancă, nu există transport în comun. Dan face naveta invers faţă de cum ne-am aştepta: locuieşte la oraş şi lucrează la ţară, în Roşia Montană. „Fac parte dintr-o echipă de nouă oameni: şase sunt electricieni, iar trei - instalatori. Lucrăm în departamentul de construcţii şi intervenim unde e nevoie de noi, pentru că sunt multe de făcut în zonă de când există un investitor care a început restaurările caselor vechi”, spune Deoancă.
Primul loc de muncă după ani de zile
Investitorul cu pricina e Roşia Montană Gold Corporation, compania care a devenit cel mai mare angajator din zonă. Într-un sat din Apuseni, mineri, electricieni şi instalatori au reuşit să îşi găsească de lucru pentru prima dată după ani de zile. Sunt oameni care au şcoală şi pregătire temeinică pentru o meserie, dar care ani la rând au fost nevoiţi să trăiască la limită. Cumva. Pur şi simplu pentru că nu i-a păsat nimănui de ei. „Singura speranţă era angajarea undeva. Au fost momente, vă rog să mă credeţi, când luam bani împrumut ca să pot cumpăra cele necesare. Şi pe urmă lucram şi iar dădeam şi tot aşa. Am fost ajutat şi de prieteni. Am avut zile şi din alea”, spune Deoancă, fiind conştient de limitele în care până şi prietenii îl puteau ajuta, într-o zonă în care şomajul nu e o întâmplare nefericită, ci o stare generalizată. „Eram mulţi fără lucru până de curând. Şi atunci, ne ajutam între noi. Nu lucram atunci doar ca electrician, făceam tot ce puteam, ca să aduc ceva acasă. Mergeam mai mulţi unde era nevoie de meseriaşi, la o reparaţie, sau în construcţii, plăteam benzina cui ne ducea şi restul banilor îi împărţeam între noi. Nu rămânea mare lucru, dar când nu ai nimic de făcut, când nimeni nu te angajează, ce poţi să faci? Să stai acasă să aştepţi? Să pleci din ţară, să laşi de tot familia?”, spune Dan.
„Vrem doar să muncim”
Sunt vremuri de care Dan nu vrea să-şi amintească. „Vă daţi seama: să munceşti de dimineaţa până seara în pădure, ud şi flămând de multe ori, seara să nu ai unde să te pui, să nu fii acasă, dimineaţa să o iei de la capăt, e foarte greu. Plus că eşti tot plecat. Familia nu mai are nici un sprijin”, explică Dan. Iar odată ajuns acasă, fiecare factură, fiecare întâlnire cu administratorul blocului, fiecare înştiinţare de la primărie legată de impozite era un coşmar. A fost nevoie de luni întregi de muncă stabilă ca să poată ajunge la liman. „Noi, momentan, de aici ne luăm pâinea: din proiectul minier, nu din poveşti. Nu s-a adus nimic în locul mineritului, să putem spune dacă e mai bine. Când toţi angajatorii din zonă sunt o alimentară şi trei buticuri, nu se poate trăi. Pentru că oamenii cer loc de muncă, nu altceva. Nu a venit nimeni să i se dea pe gratis: vrem să muncim”, zice Deoancă, iar în vorbele lui se simte mândria omului priceput în ceea ce face.
Beneficiile, deja vizibile
Viitorul a început să prindă contur de când Dan are loc de muncă. „Băiatului cel mare îi place matematica şi acum mi-am permis să îi iau nişte ore, să înţeleagă mai bine materia. Nu mult, dar câteva ore mi-am permis să îi dau. Acum, vrea să meargă la olimpiadă şi sper să pot să îl susţin”, zâmbeşte Dan, mândru că băiatul vrea acum să se facă profesor de matematică. Schimbările nu se opresc aici; la 39 de ani, soţia lui Dan a reuşit să îşi reia studiile şi merge la facultate. Speră că îşi va găsi, la rândul ei, un loc de muncă, după mulţi ani în care nu a mai putut lucra ca educatoare sau învăţătoare.
„Oamenii nu mai au răbdare”
„Sper ca, acolo sus, cineva să se gândească şi la zona noastră de aici, că altceva decât minerit nu se poate face. Nu mă miră faptul că până la urmă oamenii nu o să mai rabde; nu-i omeneşte să vii să spui că nu-i bun proiectul şi să nu vii cu nimic în schimb. Acum, 500 de familii au un trai decent. Pentru mine îi o linişte când ştiu că mâine mă duc la serviciu; înainte, credeţi-mă, nu dormeam noaptea”, pledează omul, care repetă mereu că nu vrea să se gândească măcar la o lume în care nu ar exista minerit. Închidem reportofonul, iar Dan se întoarce la lucru. Va mai avea zile liniştite cel puţin câteva luni, cât durează şi contractul lui de muncă pe perioadă determinată la Roşia Montană Gold Corporation. Speră – el, şi alte sute de oameni de acolo – ca proiectul minier să pornească. Atunci doar va şti că viitorul lui e asigurat. Lumea lui Dan e cea în care mii de oameni din zona Roşia Montană au un loc de muncă. E lumea în care băiatul cel mare are şansa ca, într-o zi, să ajungă profesor de matematică.
Nu îi înţelege pe cei care protestează
De altfel, cei care l-ar trimite la ciuperci sau împletit coşuri sunt motiv de îngrijorare pentru Dan Deoancă. Nu doar în calitate de om muncitor, cât mai ales de părinte. „Am trei copii, au nouă, 14 şi 15 ani. Şi mă uit la ăştia care vin uneori pe la noi, de vreo două ori pe an, şi spun că n-avem nevoie de proiect. Nu ştiu cum să le zic, că nu vreau să-i jignesc. Tinerii ăştia, care tot urcă la Roşia Montană şi zic că nouă nu ne trebuie, de fapt, proiectul minier, ce model sunt? Când îi văd… Nu pot să înţeleg, ei chiar ne cred pe toţi proşti? Ce merite din viaţa lor îi fac să fie un model pentru copiii noştri?”, se întreabă tatăl, care îşi doreşte un altfel de viitor pentru ai lui.
„La noi în echipă, toţi avem 35-40 de ani, sunt oameni cu vechime în muncă, pricepuţi. Nu suntem începători. Nu poţi să trimiţi un meseriaş cu vechime de 20 de ani să culeagă ciuperci, nu îi înţeleg pe cei care spun aşa ceva. Cred că sunt influenţaţi de undeva, asta zic şi colegii.” - Dan Deoancă
(Sursa articolului)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu