Goana după aur, o poveste veche de când lumea

Antica goană după aur din Apuseni a creat, spun arheologii, o comunitate minieră solidă şi prosperă. Ce s-a întâmplat în restul lumii și cum a modelat aurul istoria omenirii?


Ramses şi Columb
Convoaie de sute de oameni şi măgari încărcaţi cu desagi se afundă în fiecare an în inima Saharei, unele din ordinul slăvitului faron Ramses al II-lea, altele la iniţiativa curtenilor săi, dornici să-i intre în graţii.

La destinaţie - prăfuita oază Wawat - mai ajung doar jumătate din oameni şi din animalele lor de povară. Restul s-au stins de sete pe drum. Şi totuşi, an după an, ceva îi poartă în inima deşertului din care de obicei oamenii încearcă mai degrabă să fugă.

Este prima goană după aur, aşa cum ne-o relatează hieroglifele înscrise acum peste 3 milenii pe zidurile templelor din Egiptul Antic. Dicţionarele definesc „goana după aur" drept mişcarea rapidă a unor mase de oameni către un zăcământ aurifer recent descoperit. În cazul egiptenilor, motorul acestei goane nu era nici măcar setea de îmbogăţire, fiindcă faraonul era singurul ce avea voie să folosească metalul preţios, ci dorinţa curtenilor de a-i sluji stăpânului lor cât mai bine. Aurul era însă folosit de Ramses pentru un scop nobil: în loc să îşi impresioneze vecinii cu armate ameninţătoare, el prefera să-i copleşească cu bogăţia sa, demonstrându-le prin daruri exorbitante superioritatea economică a Egiptului. Nu-i de mirare că unul din regii vecini îi  scria faraonului: „În ţara ta, aurul se găseşte la fel de uşor ca praful de pe drumuri". Sacrificiul căutătorilor de aur era preţul plătit pentru a evita o pierdere de vieţi mult mai mare într-un conflict cu vecinii războinici ai Egiptului.

Dacă prima goană după aur cunoscută în istorie a slujit unui scop atât de nobil ca evitarea vărsării de sânge, altele au avut însă motivaţii mult mai materialiste. La sfârşitul veacului al XV-lea, regii Spaniei şi cei ai Portugaliei se întreceau în trimiterea de navigatori pe oceanele până atunci neexplorate în căutarea unor noi surse de metale preţioase care să le umple vistieriile secătuite de războaie. Cel mai faimos dintre aceşti căutători nautici de aur, Cristofor Columb, scria în jurnalul său: „Ce minune este aurul! Cine îl stăpâneşte poate să face ce vrea în această lume, şi chiar să deschidă porţile raiului". Columb nu a avut norocul să dea peste vreun mare filon, dar alţii au perseverat în explorarea continentului descoperit de el. În cele din urmă, în căutările lor febrile au dat atât peste imperile bogate în aur ale aztecilor şi incaşilor cât şi peste mari zăcăminte de metale preţioase - peste 100.000 de tone de aur şi argint au fost trimise din Lumea Nouă în Europa. N-ar fi deci tocmai greşit să atribuim descoperirea şi explorarea Americii goanei după aur.

Pepitele care au adus pe lume CALIFORNIA

Urmaşii acestor exploratori au fost cei care au pornit şi cea mai faimoasă goană după aur, cea care a început în California în anul 1848. Azi cel mai populat stat american, California abia dacă avea pe atunci câteva mii de locuitori. Lucrurile s-au schimbat însă după ce John Sutter, un proprietar local de pământuri, a dat peste pepite de aur în vreme ce-şi construia un gater. Sutter a încercat să ascundă strălucitoarea sa descoperire, însă în zadar: zvonul s-a răspândit cu viteza fulgerului. Deşi pe atunci California era la mii de kilometri de centrele populate ale Statelor Unite, dorinţa de îmbogăţire a învins orice dificultate. Peste 300.000 de oameni - în jur de 2% din populaţia de atunci a Americii - au invadat California între 1848 şi 1855. Din cele 370 de tone de aur care se estimează că ar fi fost extrase în acei ani unii s-au înavuţit; majoritatea, chiar dacă nu au devenit bogaţi, au reuşit măcar să ajungă să ducă o viaţă mai bună. Au fost şi mulţi care au dus-o mai rău - John Sutter, de pildă, care a fost ruinat după ce căutătorii de aur i-au devastat pământurile. Cel mai vizibil efect a fost însă crearea statului California, despre care se poate spune fără a exagera că în ziua de azi e capitala culturală a lumii - aici se găsesc atât Hollywood, cât şi Silicon Valley. Până şi McDonalds, simbolul globalizării contemporane, vine tot din California. Aur, e drept, nu se mai găseşte de vreo sută de ani, dar asta nici nu prea mai are importanţă: californienii au găsit între timp destule surse alternative de venit pentru ca acum să aibă al optulea PIB din lume - 1.850 de miliarde de dolari.

Cum a populat aurul Australia

California nu e singura regiune care a fost populată şi s-a lansat economic graţie goanei după aur. În Australia, statele Victoria şi Australia de Vest sunt creaţia căutătorilor de metale preţioase. Victoria, în sud-estul continentului, era practic nepopulată acum două sute de ani. În 1850 însă, un prospector care-şi încercase norocul şi în California a dat peste aur. Şi nu oricum, ci în cantităţi incredibile - la un moment dat s-a ajuns ca zilnic să se extragă cel puţin două tone de metal preţios. Urmările au fost chiar mai spectaculoase decât în cazul Californiei: în 1860 statul Victoria ajunsese să aibă o jumătate de milion de locuitori, mai mult decât toată populaţia continentului australian înainte de goana după aur. Melbourne, capitala statului, mai înainte un târguşor amărât, a devenit în doar un deceniu cel mai bogat oraş de pe glob şi unul dintre cele mai populate. "În zece luni s-au construit 10.000 de case, şi asta conform primăriei, care nu pune la socoteală barăcile şi corturile", scria un contemporan. Poate mai important, Melbourne-ul în vremea goanei după aur era cunoscut şi drept oraşul cu cele mai bune condiţii de muncă - aici s-a introdus pentru prima dată în lume ziua de lucru de 8 ore, în 1856.

În Australia de Vest, goana după aur a început trei decenii mai târziu şi a lansat economic şi demografic regiunea, până atunci cea mai înapoiată de pe continent din cauza aridităţii sale. Prin 1900, minerii care constituiau cea mai mare parte a populaţiei au ajuns chiar la concluzia că ar fi mai bine să se separe de restul Australiei şi să-şi creeze un stat independent, "Auralia". Chiar şi în zilele noastre, economia locală e bazată pe minerit - nu doar aur, ci şi bauxită, diamante, minereuri de fier şi cărbune. O reţetă de succes, dat fiind că produsul intern brut pe cap de locuitor în aceeastă regiune este cel mai ridicat din toată Australia şi unul dintre cele mai mari din lume. Acelaşi lucru se poate spune şi despre salarii: în minerit, unde lucrează peste jumătate din populaţia activă a Australiei de Vest, se câştigă în medie pe lună 9.075 de dolari australieni, aproape 29.000 de lei. La fel ca în California, şi aici goana după aur a dat startul prosperităţii.

Muză pentru Chaplin şi Jack London

Totuşi, nu toate marile migraţii umane în căutarea metalului galben au avut consecinţe atât de bune. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea prospectorii au crezut că norocul a dat peste ei atunci au găsit aur în albia îngheţată a râului Klondike din nord-vestul Canadei. Deşi condiţiile erau extrem de dificile, mii de americani, britanici şi australieni au invadat acestă regiune neospitalieră. Frigul, foamea, bolile şi criminalitatea i-au decimat însă rapid pe căutătorii de aur. În ciuda sacrificiilor enorme, puţini au reuşit să se îmbogăţească. Cel mai faimos dintre ei, Alex McDonald, a venit în Klondike doar cu un sac de făină şi o bucată de costiţă, pe care le-a vândut unui prospector înfometat în schimbul unui teren aurifer. Din astfel de afaceri a ajuns milionar în numai trei ani. Se spune că era atât de bogat încât le făcea cadou musafirilor pepite de aur. Într-un timp la fel de scurt s-a şi ruinat, investind în mine şi terenuri neproductive, astfel că a murit în mizerie. Viaţa de coşmar din timpul goanei după aur din Klondike a fost imortalizată în "Chemarea străbunilor" şi "Colţ alb" de către Jack London - scriitorul a fost căutător de aur în tinereţe, ocazie cu care era să-şi piardă viaţa. În altă notă, celebra comedie mută a lui Charlie Chaplin "Goana după aur" se petrece tot în Klondike-ul acelor vremuri.

Război pentru aur

În aceeaşi epocă, minerul australian George Harrison descoperea aur în Witwatersrand, Africa de Sud. Harrison şi-a vândut drepturile asupra descoperirii sale pe zece lire, fără să-şi dea seama că dăduse peste cel mai mare zăcământ de aur din lume. Goana după aur s-a declanşar aproape imediat, mii de englezi îmbarcându-se pentru a-şi găsi norocul la antipozi. În doar câteva luni s-a născut astfel un orăşel minier care astăzi este Johannesburg, metropola Africii de Sud. O consecinţă mult mai dramatică a fost însă declanşarea războiului anglo-bur. Unul din combatanţi era guvernul sud-african, format din colonişti de origine olandeză ("burii"), guvern care descuraja exploatarea aurului punând taxe enorme şi refuzând să le acorde vreun drept prospectorilor şi minerilor, majoritatea englezi. De partea cealaltă, Marea Britanie susţinea interesele căutătorilor de aur sperând că astfel va pune mâna pe Africa de Sud. Ca urmare a intervenţiei celor două guverne goana după aur a degenerat într-un sângeros război de gherilă rămas memorabil prin faptul că a prilejuit inventarea lagărelor de concentrare, folosite de englezi pentru a închide familiile luptătorilor buri. Pe termen lung, descoperirea aurului la Witwatersrand a fost totuşi şansa Africii de Sud. Dacă până în 1900 aceasta era o ţară agricolă fără mari perspective de dezvoltare, mineritul - iniţial după aur şi diamante, apoi cărbune, platină, crom, mangan ş.a.m.d. - a transformat-o apoi în cea mai puternică economie a continentului

California din Apuseni

O goană după aur a existat şi pe teritoriul actual al României, însă în urmă cu aproape 2.000 de ani, după ce Traian a cucerit Dacia şi a pus astfel mâna pe bogăţiile Apusenilor. Astfel, Vasile Pârvan credea că pe vremea ocupaţiei romane la Alburnus Maior (actuala Roşia Montană) exista "un oraş californian de civilizaţie internaţională", centrul unei goane după aur care a adus prospectori şi mineri din tot sud-estul Europei şi chiar din Siria. Descoperirile arheologice prilejuite de cercetările din ultimii ani, realizate în vederea demarării proiectului minier de la Roşia, au arătat că romanii de acum două milenii erau mult mai organizaţi şi mai eficienţi în extragerea aurului decât americanii de acum 150 de ani. Antica goană după aur din Apuseni a creat, spun arheologii, o comunitate minieră solidă şi prosperă.

Bogăţiile subterane ale Ardealului au atras şi în următoarele secole interesul multora, dar conducătorii ce s-au succedat aici - regii maghiari, principii transilvăneni apoi împăraţii din casa de Habsburg - au luat măsuri drastice pentru a preveni o nouă goană după aur. Astfel, un cod de legi din Evul Mediu decretează ca "românii, ţiganii şi alte neamuri de oameni fără stăpân care trăiesc din căutarea prafului de aur să fie pedepsiţi dacă nu îşi aduc praful de aur principelui". Ca urmare a acestor măsuri, teritoriul României a fost ferit de o goană după aur. Ceea ce, date fiind consecinţele favorabile pe termen lung pe care un astfel de fenomen le-a avut în alte părţi ale lumii, e posibil să nu fost tocmai un noroc pentru noi.
(sursa articol)

2000 de ani de minerit, scosi la lumina la Rosia Montana

“Roșia Montană este fundamentală ca importanță pentru istoria mineritului românesc și a celui european. Pentru istoria românească este de două ori importantă: arată, simplificând lucrurile, de ce au trecut romanii Dunărea, romanii care aveau o lege nescrisă – ei nu treceau nici o frontieră naturală.” – Răzvan Theodorescu, istoric, membru al Academiei Române.

“Romanii se opreau la Dunăre, la Rin, la Atlantic, la Sahara, la Tigru și la Eufrat. Au trecut Dunărea pentru acest aur, într-un moment în care era nevoie de aur în Imperiul Roman. Pentru istoria generală europeană este foarte important. Pentru istoria românească, măcar și faptul că la Roșia Montană mineritul îl făceau sub-dunărenii, nu îl făceau dacii, ne arată cât am trăit cu iluzia că strămoșii noștri erau specialiști în minerit. Nu ei erau specialiști în minerit, alții se ocupau cu asta, in cadrul Imperiului Roman.

Săpăturile de la Roșia Montană au arătat o mulțime de lucruri noi. Este cea mai mare campanie arheologică care s-a făcut în România contemporană”, a mai declarat dl. Theodorescu in cadrul unui simpozion organizat la Universitatea “1 Decebrie 1918” din Alba Iulia, unde au fost prezentate descoperirile arheologice recente de la Roșia Montană.

În ultimii zece ani, Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) a demarat și finanțat, după cum confirmă și respectatul istoric Răzvan Theordorescu, cea mai amplă campanie arheologică din istoria recentă a României. Într-o zonă remarcabilă prin continuitatea mineritului de-a lungul a două mii de ani, RMGC a adus la lumină, literalmente, bucăți întregi de istorie și poveste ce se întind ca durată istorică de la Roma antică, la Imperiul Habsburgic și apoi la România Modernă.

Povestea aurului începe în secolul al II-lea după Hristos, în perioada în care Dacia era situată sub ocupație romană. Primii exploratori ai adâncurilor la Roșia Montană au fost de origine iliro-dalmată, mineri pricepuți aduși de romani pentru a deschide galerii (sau cuniculi, cum erau numite în latină) în căutarea aurului.
Inițial, exploatarea se făcea cu metode extrem de simple: tunele de formă trapezoidală, cu o înălțime de 2 metri și o lățime de 1-1,2 metri erau săpate în căutarea filoanelor de aur, în acea vreme extrem de bogate. Cu ciocanul și dalta, minerii din perioada de început a exploatării aurului de la Roșia Montană au săpat sute de metri de galerii, la adâncimi care uimesc chiar și după standardele de astăzi. Structura și amploarea săpăturilor din perioada romană este impresionantă: galeriile nu erau în nici un caz simple, ci mai ales ramificate și supraetajate.

Logistica unei astfel de operațiuni necesita foarte multă atenție și un nivel de tehnologie foarte ridicat pentru acea perioadă: galeriile trebuiau ventilate, mina trebuia susținută cu bârne din lemn în punctele instabile, iar apa trebuia evacuată, fie prin utilizarea unor roți speciale, dotate cu o serie de cupe, fie manual.

O echipă de arheologi minieri de la Universitatea din Toulouse a fost încredințată de Roșia Montană Gold Corporation cu sarcina de a scoate la lumină vestigiile din galeriile ce străpung munții din localitatea minieră. Condusă de dr. Beatrice Cauuet, profesor în arheologie minieră la Universitatea din Toulouse, echipa de experți francezi explorează galeriile pe baza unor hărți produse în secolul al XIX-lea de către ingineri austro-ungari. În urma eforturilor echipei internaționale, în următorii ani va fi deschisă vizitatorilor galeria Cătălina-Monulești, una dintre cele mai vechi și cele mai importante din întreaga regiune din punct de vedere istoric.
“Atunci când am vizitat situl pentru prima dată în anul 2003, am descoperit de două ori mai multe galerii decât erau marcate pe hărțile austro-ungare. În plus, există părți care apar pe hărți dar încă nu le-am descoperit”, a declarat dr. Beatrice Cauuet.

“Nu există foarte multe mine romane care să poată fi vizitate in-situ în Europa. Costă foarte mult să le menții sigure pentru turiști și pentru cercetători. Aici putem reconstitui viața minerilor din antichitate pe baza obiectelor pe care le descoperim în fiecare zi.” – Beatrice Cauuet.
„Descoperirea in-situ a acestui ansamblu coerent de artefacte de epocă romană este deosebit de importantă. Se conturează în acest fel un ansamblu unitar şi coerent de vestigii ce vor constitui o atracţie turistică deosebită în viitorul muzeu al mineritului pe care RMGC s-a angajat să îl amenajeze în sectorul Cătălina-Monuleşti. Acest perimetru minier va putea fi vizitat în condiţii de siguranţă deplină, iar vizitatorii vor avea ocazia să descopere calitatea inginerească deosebită a minerilor romani, atât din perspectiva lucrărilor miniere propriu-zise (galerii trapezoidale, planuri înclinate), cât şi a amenajărilor şi instalaţiilor utilizate în subteran în vederea asigurării securităţii (armături), circulaţiei (scări monoxile etc.) şi a evacuării apelor subterane”, subliniază dr. Beatrice Cauuet, specialist în arheologie minieră și coordonatorul lucrărilor de cercetare.

“Lucrările de redeschidere au început în anul 2001, dar am intrat în faza de cercetare arheologică abia în anul 2011. A durat atât de mult pentru că redeschiderea s-a făcut pe o lungime de 366 de metri, care erau total colmatați. Odată descoperite galeriile romane și moderne, arheologii au preluat comanda și au început cercetarea de detaliu. Investițiile în cercetare se ridică la 15 milioane de dolari, până în prezent.” – Adrian Gligor, Vicepreședinte Patrimoniu și Dezvoltare Durabilă la RMGC.
În ciuda acestor costuri, povestea aurului merită spusă. Din descoperirile de până acum, dar și din izvoarele scrise rămase din acea perioadă, știm, de exemplu, că minereul, odată scos la suprafață, era pisat și apoi filtrat cu ajutorul unei scânduri acoperite cu lână, care separa sterilul de metalul prețios.

Din perioada romană, dar și mai târziu, o altă metodă de exploatare era încălzirea unor porțiuni de rocă foarte dure, dar bogate în aur. Odată aduse la o temperatură foarte înaltă, rocile erau fisurate prin șoc termic, prin contactul cu apa rece aruncată de mineri.
Exploatarea a continuat prin aceste metode pe tot parcursul Evului Mediu și chiar până în perioada modernă, de către localnici. Izvoarele istorice dispar odată cu retragerea Aureliană, după cum epxlică Adrian Gligor,: “Prima fază de exploatare a fost cea din perioada romană, după care avem exploatare în secolele XII-XIII-XIV, nu mare ca și amploare și bazată pe galeriile romane.
Industria minieră a fost reluată la scară industrială în secolul al XVIII-lea, de când avem și tăurile pe care le puteți vizita, politici ale administrației locale, ale Imperiului Austro-Ungar. O alta perioada importanta este cea de dupa 1948, de după naționalizare, când începe mineritul subteran la scară mare. În 1972 a început exploatarea zăcământului în carieră deschisă.”

Cercetarea arheologică a fost evaluată în termeni laudativi de către David Jennings, CEO la Oxford Archaeology, o prestigioasă organizație britanică non-profit care a fost responsabilă de monitorizarea independentă a cercetărilor arheologice de la Roșia Montană: “În domeniul moștenirii istorice, în acest moment, este întotdeauna o dezbatere aprinsa despre ce aspecte istorice pot fi păstrate in-situ și ce aspecte pot fi înregistrate științific, deoarece au o valoare mai redusă. Singurul context în care poate fi plasată discuția este cel al dezvoltării durabile.

În mod clar, discuția despre minerit și sustenabilitate este una semnificativă, una în care sectorul minier este angajat. În cazul proiectului de la Roșia Montană, trebuie să ne întrebăm dacă vestigiile istorice care nu vor fi conservate in-situ au fost înregistrate corespunzător din punct de vedere științific. Cred că s-a văzut în acest proiect că acest lucru a fost făcut. S-au făcut schimbări semnificative la proiectul minier pentru a putea păstra zone de valoare arheologică excepțională.
Principalul studiu despre minele romane din Spania listează mai mult de 500 de situri miniere din acea perioadă. În marea majoritate a cazurilor, minele nu au fost explorate arheologic. Roșia Montană este un caz excepțional tocmai pentru că a avut parte de studii științifice. Este dificil să faci comparații exacte cu alte situri deoarece acolo nu s-a făcut o cercetare științifică. După cum ați văzut și din munca profesorului Cauuet, explorarea arheologică subterană este extrem de scumpă”.

Cred că ceea ce avem este semnificativ, altfel nu ar fi nevoie să facem toate aceste lucrări arheologice. Pe o scară de la 1 la 5, este Roșia Montană un sit excepțional? “Nu, nu cred că este. Nu cred că acest caz poate fi susținut. Dar, este important să studiem zona științific, ar oferi publicului oportunități importante pentru a afla despre mineritul în perioada romană? Da.”
Odată finalizate lucrările de la galeria Cătălina-Monulești, în câțiva ani, situl va putea fi vizitat de către oricine este interesat de istoria veche a României și de mineritul în antichitate.
(sursa articol)

Povestea casei cu o vechime de 140 de ani

Povestea Casei nr. 325 reflecta si istoria Rosiei Montane, de la ani intregi de prosperitate si faima, la decenii de anonimat si saracie. Casa nr.325 este probabil unul dintre cele mai interesante obiective turistice ale Rosiei Montane, fascinandu-I pe vizitatorii sai cu atmosfera incarcata de istorie.

Un medalion, reprezentand un sarpe incolacit pe o cupa, dezvaluie povestea camerelor din casa 325. Incarcate cu potiuni, leacuri si medicamente, aceastea ii primeau pe minerii bolnavi si pe familiile lor pentru a le reda sanatatea.

Casa este atat de veche, incat si timpul devine nesigur in privinta aparitiei sale. Desi prima datare apartine anului 1874, de abia in 1910 este asumata cu acte de catre proprietarul sau, Vasile Tomus.

Fiica acestuia, Maria Gruber,a hotarat sa schimbe mersul istoriei si a transformat casa intr-o carciuma. Brevetul de vaduva de razboi ii permitea sa faca astfel de schimbari. Cu timpul, parterul cladirii a fost destinat unor activitati comerciale diverse, etajul ramanand locuit de Maria si familia sa.

Prezentul scrie noi randuri in povestea Casei nr. 325. In anul 2003, pe 29 septembrie, Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) devine proprietar al clădirii, aflata intr-o stare avansata de degradare.Compania isi asuma provocarea de a moderniza si pastra in acelasi timp stilul arhiectural original al unei cladiri cu varsta peste 140 de ani. Cele cinci generatii care au locuit aici si-au spus cuvantul, structura de rezistență fiind grav afectată. La acesti factori de risc se adauga si pamantul exclusiv argilos si cele doua izvoare subterane care ar fi putut favoriza in orice moment declansarea unui alunecari de teren.

Clădirea 325 are acum un nume oficial: Aurul Apusenilor – Expoziţia de istorie a mineritului din Roşia Montană, fiind prima structura din componenta viitorului Muzeu al Mineritului.  

File de poveste

Rosia Montana nu a fost dintotdeauna locul sarac si aproape pustiu de acum. In trecutul indepartat, pe vremea Imperiului Roman, Rosia Montana era o referinta miniera de necontestat. Aici avea sa se concretizeze in timp cea mai importanta exploatare aurifera ale noii provincii Dacia.

Denumirea initiala a Rosiei Montana a fost “Alburnus Maior”, fapt sustinut de tablitele cerate gasite in galeriile romane, datand de la 6 februarie 131 d. C. Primii mineri adusi in Rosia Montana la comanda Imperiului Roman au fost de orgine croata si albaneza. Activitatea lor era atent urmarita de un “procurator aurarium” al administratiei romane, cu sediul la Ampelum, sau Zlatna de astazi. Relatia dintre mineri si statul roman era reglementata cu rigurozitate, tablitele cerate indicand contracte de munca, acte de vanzare-cumparare sau atestari ale infiintarii unor colegii profesionale.

Dupa retragerea administratiei romane, la Alburnus Maior a continuat exploatarea, de data aceasta fiind adusi mineri de orgine germana. Regii Ungariei si imparatii Austriei au fost si ei  interesati de aurul de la Rosia Montana, dovada stand tehnologiile dezvoltate de ei de-a lungul timpului.

Pe parcurs,  denumirea de “Alburnus Maior” a suferit si ea modificari, documentele atestand cel putin patru alte variante: Chernech- “teritoriul de langa masivul Carnic” (1347), Rubeo fluminae- “paraul Rosiei” (1524) si in final denumirea maghiara de Verespatak, datata la 1592. 

Rosia Montana de astazi are o suprafata de 42 de km patrati si cuprinde pe langa satul de resedinta alte 15 sate. Peste 2.500 de oameni traiesc aici si spera sa fie reluata activitatea din mina, aceasta fiind traditia milenara a locului. 

CURIOZITĂŢI LA ROŞIA MONTANĂ

La doar 12 km de Abrud se întinde Roşia Montană, una din cele mai vechi localităţi atestate documentar din România. Faimoasă în toată lumea pentru rezervele uriaşe de aur, exploatate încă din perioada stăpânirii romane, Roşia Montană atrage în continuare valuri întregi de turişti.

Iată câteva curiozități locale, pe care merită să le știi înainte să pornești la drum. Știai că…

… Roşia Montană a intrat în cartea recordurilor, în 2009? Este vorba despre cel mai mare număr de oameni care au căutat aur folosind simultan şaitrocul, un instrument tradiţional. Peste 100 de căutători de aur au coborât la râu cu vestitele unelte, de Ziua Minerului, pentru a găsi preţiosul metal în aluviunile aduse de ape. Unii au găsit fragmente mari chiar şi de 2-3 mm. Şaitrocul este din lemn, e confecţionat de către localnici, are fundul curbat şi foloseşte la separarea aurului de minereul sfărâmat.

… la Roşia Montană funcţionează cea mai reprezentativă staţie meteo din judeţ? Este situată la 1.196 m altitudine, în Munţii Metaliferi, fiind mult mai precisă în prognozarea vremii decât oricare altă staţie din judeţ.

… la Roşia Montană s-au descoperit 7 km de galerii romane şi 80 km de galerii medievale, unice in lume? Cele mai spectaculoase descoperiri au avut loc, însă, între 1786 – 1855, în galeriile romane aflate din Muzeul Mineritului, unde au fost găsite 25 tăbliţe cerate despre dreptul roman (care dau informaţii despre condiţiile de muncă din zona minieră), pe care populaţia le ascunsese în momente de primejdie. Ele au supravieţuit timp de mai bine de 1.600 de ani.  De asemenea, în galeriile romane au fost descoperite fragmente de lemn datând de pe vremea dacilor.

… soţia lui B. P. Haşdeu, Iulia, era o frumoasă moaţă din Roşia Montană, născută Faliciu? Haşdeu a întâlnit-o în timpul călătoriilor pentru documentare istorică şi filologică şi îi va dedica drama romantică Răzvan şi Vidra.

… vechile controverse dintre compania privată și contestatarii proiectului a născut și un eveniment: FânFest? Este vorba despre un festival la care artiștii participă pro-bono, pentru susținerea campaniei „Salvați Roșia Montană” inițiată de contestatarii proiectului. Festivalul se desfășoară în fiecare an, timp de trei zile, la sfârșitul lunii august și adună la un loc trupe rock, folk, jazz și trupe de teatru.

Sursa articolului:http://stiri.turismalba.ro/2011/05/curiozitati-la-rosia-montana-2/