2000 de ani de minerit, scosi la lumina la Rosia Montana

“Roșia Montană este fundamentală ca importanță pentru istoria mineritului românesc și a celui european. Pentru istoria românească este de două ori importantă: arată, simplificând lucrurile, de ce au trecut romanii Dunărea, romanii care aveau o lege nescrisă – ei nu treceau nici o frontieră naturală.” – Răzvan Theodorescu, istoric, membru al Academiei Române.

“Romanii se opreau la Dunăre, la Rin, la Atlantic, la Sahara, la Tigru și la Eufrat. Au trecut Dunărea pentru acest aur, într-un moment în care era nevoie de aur în Imperiul Roman. Pentru istoria generală europeană este foarte important. Pentru istoria românească, măcar și faptul că la Roșia Montană mineritul îl făceau sub-dunărenii, nu îl făceau dacii, ne arată cât am trăit cu iluzia că strămoșii noștri erau specialiști în minerit. Nu ei erau specialiști în minerit, alții se ocupau cu asta, in cadrul Imperiului Roman.

Săpăturile de la Roșia Montană au arătat o mulțime de lucruri noi. Este cea mai mare campanie arheologică care s-a făcut în România contemporană”, a mai declarat dl. Theodorescu in cadrul unui simpozion organizat la Universitatea “1 Decebrie 1918” din Alba Iulia, unde au fost prezentate descoperirile arheologice recente de la Roșia Montană.

În ultimii zece ani, Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) a demarat și finanțat, după cum confirmă și respectatul istoric Răzvan Theordorescu, cea mai amplă campanie arheologică din istoria recentă a României. Într-o zonă remarcabilă prin continuitatea mineritului de-a lungul a două mii de ani, RMGC a adus la lumină, literalmente, bucăți întregi de istorie și poveste ce se întind ca durată istorică de la Roma antică, la Imperiul Habsburgic și apoi la România Modernă.

Povestea aurului începe în secolul al II-lea după Hristos, în perioada în care Dacia era situată sub ocupație romană. Primii exploratori ai adâncurilor la Roșia Montană au fost de origine iliro-dalmată, mineri pricepuți aduși de romani pentru a deschide galerii (sau cuniculi, cum erau numite în latină) în căutarea aurului.
Inițial, exploatarea se făcea cu metode extrem de simple: tunele de formă trapezoidală, cu o înălțime de 2 metri și o lățime de 1-1,2 metri erau săpate în căutarea filoanelor de aur, în acea vreme extrem de bogate. Cu ciocanul și dalta, minerii din perioada de început a exploatării aurului de la Roșia Montană au săpat sute de metri de galerii, la adâncimi care uimesc chiar și după standardele de astăzi. Structura și amploarea săpăturilor din perioada romană este impresionantă: galeriile nu erau în nici un caz simple, ci mai ales ramificate și supraetajate.

Logistica unei astfel de operațiuni necesita foarte multă atenție și un nivel de tehnologie foarte ridicat pentru acea perioadă: galeriile trebuiau ventilate, mina trebuia susținută cu bârne din lemn în punctele instabile, iar apa trebuia evacuată, fie prin utilizarea unor roți speciale, dotate cu o serie de cupe, fie manual.

O echipă de arheologi minieri de la Universitatea din Toulouse a fost încredințată de Roșia Montană Gold Corporation cu sarcina de a scoate la lumină vestigiile din galeriile ce străpung munții din localitatea minieră. Condusă de dr. Beatrice Cauuet, profesor în arheologie minieră la Universitatea din Toulouse, echipa de experți francezi explorează galeriile pe baza unor hărți produse în secolul al XIX-lea de către ingineri austro-ungari. În urma eforturilor echipei internaționale, în următorii ani va fi deschisă vizitatorilor galeria Cătălina-Monulești, una dintre cele mai vechi și cele mai importante din întreaga regiune din punct de vedere istoric.
“Atunci când am vizitat situl pentru prima dată în anul 2003, am descoperit de două ori mai multe galerii decât erau marcate pe hărțile austro-ungare. În plus, există părți care apar pe hărți dar încă nu le-am descoperit”, a declarat dr. Beatrice Cauuet.

“Nu există foarte multe mine romane care să poată fi vizitate in-situ în Europa. Costă foarte mult să le menții sigure pentru turiști și pentru cercetători. Aici putem reconstitui viața minerilor din antichitate pe baza obiectelor pe care le descoperim în fiecare zi.” – Beatrice Cauuet.
„Descoperirea in-situ a acestui ansamblu coerent de artefacte de epocă romană este deosebit de importantă. Se conturează în acest fel un ansamblu unitar şi coerent de vestigii ce vor constitui o atracţie turistică deosebită în viitorul muzeu al mineritului pe care RMGC s-a angajat să îl amenajeze în sectorul Cătălina-Monuleşti. Acest perimetru minier va putea fi vizitat în condiţii de siguranţă deplină, iar vizitatorii vor avea ocazia să descopere calitatea inginerească deosebită a minerilor romani, atât din perspectiva lucrărilor miniere propriu-zise (galerii trapezoidale, planuri înclinate), cât şi a amenajărilor şi instalaţiilor utilizate în subteran în vederea asigurării securităţii (armături), circulaţiei (scări monoxile etc.) şi a evacuării apelor subterane”, subliniază dr. Beatrice Cauuet, specialist în arheologie minieră și coordonatorul lucrărilor de cercetare.

“Lucrările de redeschidere au început în anul 2001, dar am intrat în faza de cercetare arheologică abia în anul 2011. A durat atât de mult pentru că redeschiderea s-a făcut pe o lungime de 366 de metri, care erau total colmatați. Odată descoperite galeriile romane și moderne, arheologii au preluat comanda și au început cercetarea de detaliu. Investițiile în cercetare se ridică la 15 milioane de dolari, până în prezent.” – Adrian Gligor, Vicepreședinte Patrimoniu și Dezvoltare Durabilă la RMGC.
În ciuda acestor costuri, povestea aurului merită spusă. Din descoperirile de până acum, dar și din izvoarele scrise rămase din acea perioadă, știm, de exemplu, că minereul, odată scos la suprafață, era pisat și apoi filtrat cu ajutorul unei scânduri acoperite cu lână, care separa sterilul de metalul prețios.

Din perioada romană, dar și mai târziu, o altă metodă de exploatare era încălzirea unor porțiuni de rocă foarte dure, dar bogate în aur. Odată aduse la o temperatură foarte înaltă, rocile erau fisurate prin șoc termic, prin contactul cu apa rece aruncată de mineri.
Exploatarea a continuat prin aceste metode pe tot parcursul Evului Mediu și chiar până în perioada modernă, de către localnici. Izvoarele istorice dispar odată cu retragerea Aureliană, după cum epxlică Adrian Gligor,: “Prima fază de exploatare a fost cea din perioada romană, după care avem exploatare în secolele XII-XIII-XIV, nu mare ca și amploare și bazată pe galeriile romane.
Industria minieră a fost reluată la scară industrială în secolul al XVIII-lea, de când avem și tăurile pe care le puteți vizita, politici ale administrației locale, ale Imperiului Austro-Ungar. O alta perioada importanta este cea de dupa 1948, de după naționalizare, când începe mineritul subteran la scară mare. În 1972 a început exploatarea zăcământului în carieră deschisă.”

Cercetarea arheologică a fost evaluată în termeni laudativi de către David Jennings, CEO la Oxford Archaeology, o prestigioasă organizație britanică non-profit care a fost responsabilă de monitorizarea independentă a cercetărilor arheologice de la Roșia Montană: “În domeniul moștenirii istorice, în acest moment, este întotdeauna o dezbatere aprinsa despre ce aspecte istorice pot fi păstrate in-situ și ce aspecte pot fi înregistrate științific, deoarece au o valoare mai redusă. Singurul context în care poate fi plasată discuția este cel al dezvoltării durabile.

În mod clar, discuția despre minerit și sustenabilitate este una semnificativă, una în care sectorul minier este angajat. În cazul proiectului de la Roșia Montană, trebuie să ne întrebăm dacă vestigiile istorice care nu vor fi conservate in-situ au fost înregistrate corespunzător din punct de vedere științific. Cred că s-a văzut în acest proiect că acest lucru a fost făcut. S-au făcut schimbări semnificative la proiectul minier pentru a putea păstra zone de valoare arheologică excepțională.
Principalul studiu despre minele romane din Spania listează mai mult de 500 de situri miniere din acea perioadă. În marea majoritate a cazurilor, minele nu au fost explorate arheologic. Roșia Montană este un caz excepțional tocmai pentru că a avut parte de studii științifice. Este dificil să faci comparații exacte cu alte situri deoarece acolo nu s-a făcut o cercetare științifică. După cum ați văzut și din munca profesorului Cauuet, explorarea arheologică subterană este extrem de scumpă”.

Cred că ceea ce avem este semnificativ, altfel nu ar fi nevoie să facem toate aceste lucrări arheologice. Pe o scară de la 1 la 5, este Roșia Montană un sit excepțional? “Nu, nu cred că este. Nu cred că acest caz poate fi susținut. Dar, este important să studiem zona științific, ar oferi publicului oportunități importante pentru a afla despre mineritul în perioada romană? Da.”
Odată finalizate lucrările de la galeria Cătălina-Monulești, în câțiva ani, situl va putea fi vizitat de către oricine este interesat de istoria veche a României și de mineritul în antichitate.
(sursa articol)

Cum sărbătoreau oamenii din Roşia Montană Crăciunul când mergea mineritul

Nicolae Cenuşa este unul dintre roşienii care a ales să se mute pentru a face loc proiectului minier de la Roşia Montană. Este un om care, aşa cum spune chiar el, şi-a început viaţa la gura minei, printre vagoneţi şi şteampuri. Bărbatul si-a amintit, acum, de Sarbatori, cum era traiul roşienilor pe vremea când erau bogaţi şi cum petreceau de Crăciun. Nicolae Cenuşa a “gustat” din taina obiceiurilor sărbătorilor de iarnă şi a tradiţiilor de aici. 

Nea Nicolae priveşte cu nostalgie în urmă, amintindu-şi despre anii tinereţii, de bucuria copilăriei. El spune ca pentru roşieni, sărbătorile de iarnă începeau încă 4 decembrie, atunci când creştinii ortodocşi o celebrează pe Sfânta Varvara, protectoarea minelor. Atunci, roşienii, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, asistau la slujba religioasă dedicată Sfintei Varvara, iar la biserica romano-catolică din piaţă, unde se află şi statuia muceniţei, femei şi bărbaţi cântau cântece prin care îi cereau sprijin şi protecţie: “Stăpâna văilor, ruga minerilor, du-o în ceruri, unde este Isus Împărat”. Apoi, in duminica cea mai apropiată de sărbătoarea Sfintei Varvara, în familiile de mineri avea loc mare petrecere. 

“Apropierea Crăciunului era pentru roşieni un motiv de mare bucurie, dar mai ales pentru noi copiii, care ieşeam în grupuri mari la colindat, mergând începând cu ziua de ajun cu piţăra şi cântând Naşterea Domnului, iar mai apoi începând din seara de Crăciun cu colindele tradiţionale –O ce veste minunată, Trei crai de la răsărit, Viflaim, după cum erau denumite în zonă. Tot cu ocazia Crăciunului copiii din Roşia Montană echipaţi cu o stea în 5 colţuri meştesugit făcută să se învârtească, ori câte o căsuţă decorată cu fotografii religioase având în interior o lumânare, străbăteau comuna până la miezul nopţii”, îşi aminteşte cu nostalgie Nicolae Cenuşa. 

El spune ca toti colindătorii erau răsplătiţi cu plăcinte, fructe, băutură şi bani. Nicolae Cenuşa povesteste si de Ceata Irozilor, un obicei în care tinerii, îmbrăcaţi în costume colorate, haine lungi şi pantaloni roşii jucau o scenetă despre evenimentul Naşterii Mântuitorului: "Datorită corurilor bisericeşti şi a colindelor sărbătoarea Crăciunului la Roşia Montană era deosebită. Erau doi preoţi extrem de bine pregătiţi, Popescu şi Balint, niste oameni desăvârşiţi care stăpâneau tainele muzicii. Au reuşit să facă un cor pe 4 voci, condus de dirijorul Nicodim Bădău. La fel era şi corul bisericii ortodoxe Abrud-Sat condus de învăţătorul Oniciu. Astfel la Roşia Montană şi Abrud, sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou luau puteri demiurgice datorită acestor coruri şi a colindelor care aveau un specific aparte”, spune nenea Nicolae, care mai păstrează şi cântă şi astăzi cu sfinţenie colindele din trecut. 

La Rosia Montana erau 40 de carciumi 
Şi comerţul la Roşia Montană înflorea în preajma sărbătorilor de iarnă. În piaţa comunei era organizat Târgul Crăciunului, unde veneau negustori din tot Ardealul. Aici erau aduşi spre vânzare porci, miei, viţei şi vin cu carele de la Şard, Ighiu şi Ţelna. “Îmi amintesc cum roşienii transportau cu carele “şclic”, la uzinele de la Zlatna, luau de la Zlatna piatra vânătă (sulfatu de cupru), pe care mai apoi o dădeau ţăranilor pentru a o folosi la stropitul viilor. Tot de la ţăranii din Şard şi Ighiu, roşienii se întorceau cu butoaiele pline cu vin pe care mai apoi le lăsau la cârciumele din Abrud şi Roşia Montană”, povesteşte bărbatul. 

"La târgul din Roşia Montană se vindea vinul, mustul opăcit, ţuica caldă, atmosfera de sărbătoare plecând din acea piaţă plină de bunătăţi", rememoreaza roşianul, care nu poate uita "tropotitul cărăuşilor care lăsau butoaiele cu vin la cârciumele lui Grasin Balmoşu, La Pinţăru, la bunicul sau şi la cârciuma lui Duletiş": "Odată ajuns vinul în cârciumele roşienilor, colindătorii parcă veneau după miros, îşi umpleau damigenele cu vin şi de aici începeau colindele. Carele care aduceau vinul de la ţară alimentau cele aproape 40 de cârciumi din Roşia Montană, (La Teofil, Victoria, Gura Minei, La Vădanu, La Borto, Luleşti, Trei Ţapini, La Borto, la Casină etc)". 

De Craciun se manca belpecec 
Insa nu doar cu băutură se aprovizionau roşienii: "La Petrea Misarăşu începea tăiatul boilor, roşienii sacrificându-şi unele dintre animalele de lucru, care fie erau accidentate, fie nu mai făceau faţă. La acea vreme în comună existau 250 de perechi de boi, care erau folosiţi la căratul minereului la şteampuri. În măcelăriile din Roşia Montană stăteau atârnaţi ţâmpii (pulpă de vită din spate), de unde minerii cumpărau carnea dorită. Moşul meu aducea de Crăciun un ţâmp de carne de vită care ajungea la 10 kilograme şi două damigene de 10 litri de vin pe care-l cumpăra de la Luleşte, ele având cel mai bun vin. La Crăciun, pe lângă sarmale, friptură de porc şi cârnaţi, roşienii mâncau supă din carne de vită şi carne de vită cu sos de roşii (belpecec), o mâncare ungurească ce le plăcea mult. Cozonacul şi prăjiturile de Crăciun la Roşia Montană erau comandate la laboratoarele de prăjituri din Cluj şi Alba-Iulia”, spune cu mândrie nea Nicolae. 

Roşienii mergeau de Sarbatori la Casino 
Între sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou, la Roşia Montană apăreau jocurile cu măşti (făşingarii, jocul caprei ori ţurca, buhaiul şi sorcova). Roşienii însă aveau o cultură aparte. Ei mergeau la Casinoul Borto, care adăpostea mai multe săli destinate petrecerilor timpului liber, asemănătoare celor de la curţile imperiale din marile capitale europene, aici existând jocuri de biliard, ruletă şi chemin. Acolo se organizau balurile, unde se angajau fanfara militară de la Abrud, dar şi pe Ioanico alături de alţi ţigani lăutari. 

Cu ocazia Sarbatorilor de iarna, roşienii îşi confecţionau “jumătăţi”. Adică acei pantofi din piele de lac şi din piele de jebru (câine), iar costumele din stofă de cangar negru şi cele de peruvian, cu papioane şi cravate erau confecţionate după modelul din marile capitale europene, la atelierele lui Ţâţu, Kalman, Corpadea, Nemety şi Francisc Beleni de la Abrud. De sărbători, evreii le aduceau roşienilor blănuri şi pălării din imperiu, precum şi piele din jebru, lac şi stofe scumpe de peruvian şi cangar. La Casino nu puteau merge decât roşienii care aveau ţinute elegante, de gală, adică familiile înstărite care îşi puteau puteau suporta costul hainelor. 

Preţul aurului scădea de Crăciun şi Anul Nou 
Tot în preajma Crăciunului şi a Anului Nou, îndeosebi proprietarilor de şteampuri le soseau de la uzinele din Zlatna mari sume de bani (banii pe şclic), adică banii de pe aurul rezultat în urma prelucrării, a arderii şclicului, iar tot atunci comerţul clandestin cu aur înflorea, acest comerţ fiind practicat de evrei, care odată sosiţi la Roşia Montană foloseau lozinca “a picat dolarul american”. Acest aspect ducea la o scădere a preţului aurului şi în loc să dea o litră de cereale pe un gram de aur, dădeau doar o jumătate de litră, deci de sărbători preţul aurului scădea la jumătate. Din Roşia Montană şi Abrud plecau “la negru” săptămânal în jur de 8 kilograme de aur, pe lângă cantitatea de aur pe care roşienii şi abrudenii o predau la bancă. 


(Sursa articolului)