SVMRM: Oamenii sunt cel mai important aur al tarii

Scrisoare deschisă din partea membrilor Sindicatului Viitorul Mineritului, Roșia Montană, după trei săptămâni de pichetare a Ministerului Mediului și Pădurilor: ‘’Mulți dintre noi au ajuns pentru prima oară în București în data de 19 martie 2012. De atunci și până acum, zeci de persoane, membri ai Sindicatului Viitorul Mineritului, au pichetat în grupuri de câte 15, conform autorizației, Ministerul Mediului și Pădurilor pentru a trage un semnal de alarmă: roșienii vor să muncească la ei acasă și vor să ducă mai departe tradiția mineritului din Roșia Montană!
Această dorință a noastră se lovește de prea mult timp de incertitudine.

Am stat atâta timp în București și am pichetat pașnic Ministerul Mediului pentru că așa am considerat noi că putem face auzită vocea locuitorilor din Roșia Montană, sătui de incertitudine și de minciunile pe care le proliferează câțiva activiști care se erijează în salvatorii noștri, fără să facă nimic concret. Autorizația inițiala ce ne-a fost acordată pentru pichetarea Ministerului Mediului a expirat pe 31 martie, iar începând de marți, 3 aprilie, am hotărât să cerem prelungirea pentru a nu exista dubii în legătură cu determinarea noastră: noi ne vom întoarce și vom picheta instituțiile statului atâta vreme cât va fi nevoie, pentru ca acestea să nu se lase intimidate de activiști. Ne bucurăm că am reușit să ne transmitem mesajul, care a ajuns nu numai la Minister, ci și în întreaga țară, cu ocazia vizitei de vineri a Primului-ministru. La vederea noastră, dl Prim-ministru Mihai Răzvan Ungureanu a înțeles pentru ce am venit. Nu să ne legăm cu lanțuri, nu să distrugem ceva sau să ne batem cu jandarmii, am venit să cerem pașnic locuri de muncă! Am venit ca să se înțeleagă o dată pentru totdeauna că viețile oamenilor sunt cele mai importante.
Să nu uitați că această acțiune de pichetare a Ministerului a presupus pentru noi să stăm departe de familiile și copiii noștri. A fost un sacrificiu care considerăm că a meritat, din mai multe motive. În primul rând, ne-am convins cu ochii și urechile noastre că există deschidere pentru începerea proiectului, dar că mai există anumite aspecte ce țin de sistemul legislativ și de voința tuturor celor care decid. În al doilea rând, semenii noștri, bucureșteni și nu numai, români veniți din toată țara cu treburi la Minister, s-au arătat foarte deschiși când ne-au văzut și la ce am avut să le transmitem. Unii dintre cei cu care am discutat căzuseră în plasa argumentelor false venite de la cei ce se opun în permanență, fără să aibă soluții constructive. Ne-am bucurat să vedem că majoritatea acestor români își schimbă părerea după ce află de la noi informații despre Roșia Montană la prima mână! Vă anunțăm pe această cale că majoritatea celor cu care am discutat până acum – și e vorba deja de sute de persoane – ajung să înțeleagă că, totuși, oamenii sunt cel mai important aur al țării. La ce ne-ar folosi aurul din pământ dacă nu am mai avea oameni la Roșia Montană și dacă ar dispărea o tradiție veche de 2000 de ani? În fața acestui argument, orice protest absurd și ilegal împotriva oamenilor din Roșia nu face decât să pară și mai absurd!


Ceea ce reprezintă un mister, deocamdată, pentru noi, este felul în care un grup restrâns de așa-numiți susținători ai mediului, care protestează împotriva proiectului, își permit să iasă în stradă tot timpul. Cine îi finanțează pe acești oameni? Ei nu au un loc de muncă la care trebuie să meargă zilnic? Chiar își permit să stea în stradă în fiecare zi? Noi facem parte dintr-o organizație și tot ne este greu să venim aici și să luptăm pentru drepturile noastre. Dar ei, care luptă să distrugă și teoretic reprezintă societatea civilă… Cum reușesc să fie atât de bine organizați? Pe banii cui fac asta? Cine le plătește amenzile? Noi suntem dispuși să venim la București de câte ori va fi necesar ca să ajutăm lumea să înțeleagă că la Roșia comunitatea își dorește acest proiect, în proporție de peste 90%, însă am vrea să fim și alături de familiile noastre. Dacă puteam, veneam și cu ei. De fiecare dată, și în numele lor am vorbit cu oamenii din Capitală. 

Am venit să le spunem autorităților statului, precum și opiniei publice, că Roșia Montană, fără un proiect minier activ care să-i asigure bazele pentru dezvoltare în viitor, este o zonă moartă. Mineritul s-a transmis, în familiile noastre, din generație în generație. Mineritul este o tradiție a locului, un fenomen cultural, și ne dorim să beneficiem de un proiect minier modern care să ne asigure traiul decent, nouă și familiilor noastre. Nu este sentiment mai neplăcut decât acela de neputință: neputința de a le pune copiilor pe masă o mâncare caldă, de a avea grijă de bătrânii noștri, de a ne câștiga existența. Vă așteptăm săptămâna viitoare, de luni, în fața Ministerului Mediului să ne cunoasteți mai bine și să aflați adevărul despre Roșia Montană. Și indiferent ce părere aveți despre minerit, vă urăm vouă și familiilor voastre un Paște fericit!
Doamne ajută!

Cristian Albu
Sindicatul Viitorul Mineritului din Roșia Montană

(sursa articol)

Roşia Montană - cel mai mare proiect de cercetare arheologică din istoria României

Ladislau este un tânăr arheolog la Muzeul Banatului. Este interesat de neolitic. Morminte tumulare din epoca bronzului din toată pusta judeţului Timiş sunt tot acolo, neexploatate. Nu sunt bani pentru siturile arhelogice. Nici măcar pentru cumpărarea sabiei lui Pavel Chinezu de la Muzeul din Budapesta, personaj român atât de îndrăgit de oamenii locului.

De la el vine şi numele primei echipe de fotbal din regiune. Pentru a-şi întreţine familia, Lotzi, cum îi zic prietenii, lucrează în weekend la o firmă privată care lucrează pentru descărcarea de sarcină arhelogică a siturilor de pe ruta noii autostrăzi Timişoara-Deva. Ia câteva sute de euro pe lună. Vorba lui:"suntem plătiţi mai mult să îngropăm, decât să dezgropăm." Dar dacă Ministerul Culturii nu ar bani, ce-i de făcut?

Sigur că zeci de oengeuri trâmbiţează dreptul la patrimoniu. Asta în timp ce un zid de peste 2000 de ani de la Sarmisegetusa a căzut poftei unui intreprinzător local de parcare. Treizeci de metri de vestigii istorice au dispărut peste noapte sub cupa buldozerului. Nimeni nu a protestat. În schimp, la Roşia Montană se adună toţi piţigoii verzi. Din vale, din deal sau din pusta maghiară. Toată floarea ecologiei pozează în salvatori de patrimoniu.

Anul trecut, bugetul naţional pentru cercetări arheologice a fost undeva sub 200.000 de lei. În jur de 7000 de euro. Atât şi-a permis statul român să aloce patrimoniului. Roşia Montană Gold Corporation, o firmă care se respectă şi-şi respectă cuvântul dat prin contractul semnat cu statul român, a investit peste 15 milioane de dolari şi s-a mai angajat la alte 70 de milioane pe timpul desfăşurării proiectului. Programul de cercetarea arheologică este cel mai mare ca valoare din istoria naţională. Douăzeci şi trei de instituţii, peste 80 de specialişti români şi străini au lucrat câţiva ani pentru a scoate la lumină tot ce e valoros în zona Roşia Montană. Programul de cercetare ARHEOLOGICĂ a fost condus de Muzeul Naţional de Istorie al României. Multe alte instituţii lucrat ca subcontractori. O casă de patrimoniu este deja terminată în centrul istoric al oraşului miner. A devenit muzeu al aurului. Mina romană Cătălina va putea fi vizitată de anul viitor.

Academicianul Alexandru Vulpe, unul dintre susţinătorii proiectului de la Roşia Montană:a povesttit recent la una dintre televiziunile naţionale că acum doi ani s-a descoperit la Turnu Severin un amfiteatru roman reprezentat pe columnă, dar despre care se credea că e pe partea cealaltă a Dunării, în Serbia. Vestigiul a apărut întâmplător, după ce o serie de lucrători au făcut o săpătură pentru extinderea muzeului din localitate. Alexandru Vulpe povesteşte că a fost acolo. Împreună cu Doina Benea de la Timişoara. “Acest amfiteatru dacă l-am reconstitui, ar fi un punct de atracţie colosal pentru Turnu Severin, ca să nu mai vorbesc de partea ştiinţifică. Ştiţi cât a dat statul român anul trecut, vreo 10.000 lei. A venit un cercetător de la Cluj, Doina Licu, s-a dus, a văzut şi s-a întors înapoi. Ce să faci cu 10.000 lei? Aici îmi trebuie 10 milioane, şi nu de lei, ci de dolari sau euro. Vedeţi, La Roşia Montană nu spun că nu e important, nu ştiu dacă e mai important ce s-a descoperit la Severin în cetăţile dacice sau la Roşia Montană, dar ştiu că toate sunt importante, mai importante mi se par cele dacice, asta o spun personal, dar importantă este şi Roşia Montană, însă este singurul loc unde ni s-a oferit ocazia să facem nişte săpături moderne.

Şi la Roşia Montană astfel de săpături s-au făcut şi aici pot să spun cu toată convingerea şi cu toată competenţa că săpăturile sunt excelente, inclusiv cele din subteran efectuate de o echipă franceză specializată în acest domeniu. Noi nici nu avem specialişti", a meţionat academicianul Alexandru Vulpe, întrebat de reporteri despre investiţiile statului român în cercetarea arheologică. Şi asta în timp ce ultima casă a lui Horia şi Cloşca din Abrud stau să se dărâme. Numai gura e de români când e vorba de salvarea patrimoniului istoric. Când vine un străin şi face ceva, românul stă pe prispă şi cârcoteşte. Dar ce interes are? Ladislau ar munci în România, dar bugetul public nu are bani.

(sursa articol)

Roşia Montană: calcule pentru ziua de mâine

 În perioade complicate economic, aşa cum este cea prin care trecem de câţiva ani, bugetul e tot mai greu de gestionat, fie că vorbim de banii familiei sau de cei ai comunităţii în care trăim. E cu atât mai dificil să înţelegi de ce trebuie să te chinui să trăieşti de pe o zi pe alta, în sărăcie, când stai la propriu pe o mină de aur.

La Roşia Montană, Claudia David împarte cu grijă cheltuielile: are de întreţinut o familie şi ar vrea să poată să şi economisească ceva pentru zile şi mai rele. În timp ce femeia îşi chibzuieşte banii în casa de la marginea comunei, în centru primarul Eugen Furdui se gândeşte cum ar putea creşte veniturile comunităţii, într-o zonă în care şomajul e de 80%. Proiectul minier propus de Roşia Montană Gold Corporation este pentru amândoi unica soluţie.

Munceşte cu drag
Pe Claudia o găsim, într-o dimineaţă de iarnă, lucrând la bucătărie în clădirea cunoscută de localnici sub denumirea “La francezi” – o veche casă renovată de RMGC şi pusă la dispoziţia echipelor de arheologi francezi de aici. E încă una din casele care au prins viaţă de când la Roşia Montană au început investiţiile.

În timp ce pregăteşte meniul pentru prânz, femeia zâmbeşte şi povesteşte cu o plăcere din care înţelegem că nu e un serviciu oarecare. “Am 37 de ani şi doar 10 ani de vechime în muncă. În 2000, RMGC a fost prima companie care mi-a făcut carte de muncă, am început atunci să lucrez în cadrul cercetărilor arheologice, câteva luni pe an”, spune Claudia David. E unul din oamenii care au scos istoria Roşiei Montane la lumină: “Am găsit opaiţe, lacrimare, geme, ulcioare – asta îmi plăcea, să le scot din pământ!”, spune Claudia.

Întrebări simple
Cercetările nu au durat însă o eternitate, iar în lipsa unui proiect minier, Claudia a ajuns din nou în şomaj. “Cea mai grea perioadă a fost în 2010, atunci când şi eu, şi soţul, am fost în şomaj”, spune Claudia, rememorând cu groază acea perioadă, când o problemă de sănătate a ţintuit-o pe patul de spital.

Chibzuinţa de care a dat dovadă de-a lungul timpului s-a dovedit aici salvatoare: deşi şomeră de ani buni, Claudia şi-a achitat mereu contribuţiile la sănătate. Altfel, necazurile aduse de boală ar fi însemnat un dezastru financiar pentru întreaga familie. Aceeaşi chibzuinţă a ajutat-o să îşi treacă familia peste cele mai grele luni. Pentru familia David, ani întregi, întrebările erau simple: cum trăiesc patru oameni cu câteva zeci de lei? Ce putem face ca să muncim? Unde vom da banii luna asta: plătim întâi factura de curent sau rechizitele copiilor la şcoală? Sunt întrebări pe care mulţi români şi le pun, în vreme de criză. Cei de la Roşia Montană stau însă pe zăcăminte de sute de tone de aur, în timp ce se gândesc cu îngrijorare la ziua de mâine.

Uşa deschisă, investitorii se lasă aşteptaţi
Aceleaşi probleme pe care le au roşienii acasă le are şi primarul acestei comune bogate doar pe hârtie. “Ca zonă defavorizată, aici, oamenii au 50% reducere la taxele şi impozitele locale. Colectarea gunoiului este un serviciu gratuit, nu luăm bani pentru el, apa este subvenţionată, iar transportul elevilor de pe raza comunei la şcoală este gratuit. Cum să le măreşti taxele unor oameni care nu au salarii?”, spune primarul Roşiei Montane, Eugen Furdui.

La rândul său, edilul face calcule referitoare la buget: “În 2011, de la populaţie şi societăţile mici am încasat 150.000 de lei. Factura de energie electrică, în lunile de iarnă, ajunge la 20.000 de lei în fiecare lună. Ceea ce încasăm de la populaţie nu ne-ar ajunge decât să avem lumină în sat jumătate de an, şi cam atât. Ce să mai vorbim de alte servicii publice!”, explică el.

Lumea nu se înghesuie să vină, chiar dacă uşa Primăriei e deschisă investitorilor şi 75% din suprafaţa comunei nu are nicio legătură cu proiectul minier. “Sunt bineveniţi orice investitori, să creeze locuri de muncă, să crească, să contribuie la dezvoltarea zonei. Dar am rămas cu sugestiile. La Roşia Montană economia constă într un atelier de prelucrare a lemnului, o societate de panificaţie, două service-uri auto şi două-trei magazine în zonă care împreună au în jur de 100 de angajaţi. Aşa merge activitatea! Contează însă foarte mult că avem un investitor precum RMGC, care îşi plăteşte taxele aici”, explică Eugen Furdui.

Siguranţa investiţiilor serioase
“Investitorul”, compania Roşia Montană Gold Corporation, a însemnat şi ocazia unui serviciu stabil pentru Claudia David. Un final pentru perioada în care a drămuit totul de pe o zi pe alta. Cu acelaşi spirit de economie din acele vremuri, Claudia e mândră că reuşeşte chiar să pună bani deoparte: “Până acuma, nu ştiam ce vom face peste trei zile. Dar cu mineritul nu îşi faci griji pentru ziua de mâine. Toată zona de aici a fost minerit, nu a fost altceva, să poţi să trăieşti”.

Discuţia se îndreaptă spre posibilitatea antreprenoriatului, mai ales că atâţia “experţi” recomandă turismul ca soluţie. “Ca să începi o afacere îţi trebuie bani. Nu ştiu dacă aş avea curaj. Dar noi stăm jos, la Gura Roşiei, şi de 17 ani pot să vă zic că n-a venit nimeni să ne întrebe dacă le oferim o cameră sau ceva… nu ştiu dacă aş avea curajul să îmi fac pensiune”, explică Claudia David, în timp ce se gândeşte cum ar fi să aibă liniştea unui loc de muncă permanent. La birou, primarul continuă şi el calculele. Cum ar arăta viaţa comunităţii dacă ar avea certitudinea unor investiţii solide, pe zeci de ani de acum înainte?(E.C.)
(Sursa articolului)